Pregatit pentru poze. Faceam selfie dinainte sa se inventeze.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-a placut dintotdeauna sa-mi fac singur poze. Nu doar atunci cand apaream singur in poza, ci si cum voiam sa apar eu cu mai multe persoane. Mergeam in diverse localuri si pana sa rugam chelnerul sa ne pozeze, ne chinuiam singuri sa ne pozam, sa facem ceea ce ulterior a purtat numele de Selfie. Problema e ca pentru a face aceste poze trebuia sa anunt dinainte lumea. Eu, unul, am fost, sunt si voi fi totdeauna pregatit pentru poze, fie ca vorbim de pozele facute de altcineva, instantanee, unele fara avertisment, fie ca vorbim de selfie-uri. „Nu sunt pregatita de poza, de ce nu m-ai anuntat?”

Acum sa fac un pic de istoric. Mi-am cumparat prima camera foto in anul 1 de facultate. Pana atunci aveam o camera pe telefon, una antica, telefon care, insa, a vrut sa ma paraseasca fix dupa ce parasisem si eu liceul (da, l-am uitat in taxi dupa balul de absolvire).

Cu camera asta, un Canon compact (sapuniera, cum zic profesionistii), am facut sute de poze. Mii de poze. Pozam si pe altii, destul de des, dar ma pozam si pe mine. Intorceam camera si faceam poza. Eu paream persoana tot timpul gata de selfie, nu trebuia decat sa ma intrebi. Obiceiul mi l-am pastrat si astazi, pentru cei care chiar doresc selfie cu mine (in mod uimitor, sunt astfel de persoane).

Faza e ca atunci cand a venit moda selfie-urilor, pe mine m-a prins cumva pe nepregatite. In loc sa ma laud ca sunt trend-setter, ca eu faceam asta dinainte sa fie la moda, de fapt m-a enervat moda. Mie-mi placeau pozele alea facute in orb, cu camera care trebuia aranjata fara sa te vezi exact in ea. Cu mana intinsa la maximum sa intre toata lumea, cu 5 incercari pana iese poza buna. Ala e un selfie pe care-l visez si pe care-l mai fac si acum (cand am camera la mine).

 

Acum, pentru ca tot am fost intrebat daca vreodata am avut probleme cu tenul, daca totdeauna fata mea a fost pregatita de poze, le zic asa: din punctul meu de vedere, da. Nu stiu daca am o piele sanatoasa 100%, am mai avut acnee la viata mea, prin generala si liceu, doar ca pe mine nu m-a deranjat acest lucru. Pentru mine cosul nu era drama de pe lume, nu era un capat de tara. Uneori as zice ca dimpotriva: aveam tendinta sa ma mandresc cu acel cos, sa spun ca e cel mai frumos din lume (pe vremuri nu foloseam cuvantul MINUNAT atat de des), sa spun ca nu are nimeni ce am eu. Deci nu, nu a existat niciun eveniment pe care sa-l ratez din cauza asta.

Deci, desi poate as fi avut nevoie de o crema antiacneica, tenul meu o cerea, nu am simtit niciodata nevoia sa folosesc asa ceva. Dimpotriva, am zis ca e mai bine sa nu folosesc si sa am fata mea naturala. #Default. Un fel de #nofilter pe Instagram 🙂

Am auzit, insa, de-a lungul timpului, de cazuri in care cineva, cu precadere persoane de sex feminin, au ratat momente importante, baluri de absolvire ori excursii, din cauza unui nenorocit de cos.

Tin minte ca in clasa a XII-a auzisem de 3 cazuri: unul era un coleg de-al meu, 2 cazuri erau doar prin intermediari, prieteni de-ai unor prieteni. In primul caz, un coleg de-al meu a ratat festivitatea de absolvire (aia cu robe) pentru ca nu s-a trezit. Pur si simplu. Fusese un meci important cu o seara inainte (important pe dracu: era Cupa Confederatiilor, un trofeu la fel de important pentru o nationala precum Cupa Ligii pentru echipele noastre), durase pana tarziu (mama lor de penaltiuri), asa ca onor colegul meu a preferat sa doarma. Oricum acel coleg avea tot timpul aceasta dorinta suprema: sa doarma. Totodata, auzisem de prietena unui prieten bun de-al meu care ratase o festivitate asemanatoare, la alt liceu, din motive dermatologice. Din punctul ei de vedere, cosurile nu se asortau cu roba si cu toca. Totodata, o a treia persoana, de sex masculin de aceasta data, a ratat balul de absolvire (ala a fost la cateva zile dupa) din aceleasi motive. Diferenta dintre bal si festivitate este una strict financiara: la bal se pierd mai multi bani (ca-l platise si nu i-a mai putut da nimeni banii inapoi).

Auzind toate astea, am zis: mai bine de colegul meu care a dormit. Macar a ratat evenimentul in liniste, nu in plansete si in nervi. Ceea ce e o performanta, zic.

Se pare ca atunci putina lumea folosea tratamente dermatologice preventive. Acum lucrurile se pare ca s-au mai schimbat un pic in bine.

Acum, revenin la selfie-uri, ele au marea calitate (ori marele defect) de a-ti arata fiecare imperfectiune a fetei. Ma rog, la altii, nu la mine, caci noi, oltenii, suntem simpli si perfecti si asta nu doar datorita perfectului simplu pe care-l folosim atat de des. Este pur si simplu felul nostru de a fi, din acest motiv, fara sa am statistici exact, pronostichez ca in Oltenia se fac mai multe selfie-uri decat in toate celelalte regiuni la un loc.

Totusi, selfie-ul mai are o calitate: nu transfera din merite altcuiva. Stiti, la fotografie normala se spune ca meritul pentru fotografia reusita se imparte, in proportii egale, intre fotograf, aparat (care, de cele mai multe ori, tot al fotografului este) si cel care apare in poza. La selfie, tu centrezi, tu dai cu capul, tu iei tot caimacul.

Apropo, pe parcursul intregului articol veti vedea selfie-uri cu mine. Asta ca sa va demonstrez, daca mai era nevoie, ca chiar imi place sa-mi fac selfieuri 🙂

In final, un indemn: daca vi se pare ca acneea nu se asorteaza cu hainele, tratamentele de la Farmec / Gerovital s-ar putea sa fie fix ce aveti voi nevoie #numazic

Articolul Pregatit pentru poze. Faceam selfie dinainte sa se inventeze. participa in competitia Super-Blog 2017